Aveam în jur de 17 ani când am plecat (și ajuns) prima data la Roșia și cred că era prin 2010. Nu prea știam nici cine-i RMGC, nici ce e ăla minerit cu cianuri, nici ce-i aia expropriere, nici multe. Eu plecasem cu Luci (un prieten drag) și cu prietena lui la FânFest și nu prea mă înteresa pe mine treaba cu mineritul cu cianuri și că o să dispară Roșia. Ei o să dispară…și dacă o să dispară ce? Noi să fim sănătoși! Mi-aș arde două palme acum pentru cum gândeam atunci.
A venit seara plecării, am luat cortul în spinare, trei conserve, două roșii și haida la tren. Cam tot drumul Luci mi-a povestiti pe îndelete ce se întâmplă acolo, cum oamenii nu vor să plece, cum din cei care au plecat au fost câțiva care s-au sinucis, cum o să distrugă o localitate, niște case, niște vieți, cum poluează, cum dezastrul ecologic de la Baia Mare, cum corupție, cum la TV nu se dă nimic și eu mă miram, mă revoltam și mă întrebam unde am trăit până atunci și ce am făcut (posesoare de interneți fiind de multă vreme) de nu am aflat de așa calamitate.
După ce am tras o tură de NFS din Alba-Iulia, într-o dubiță albastră, cu un șofer chel, care avea parbrizul plin de maimuțoaie, fuma de rupea pământul, avea pe scaunul din dreapta un călugăr, pe jos niște leviere, pe un scaun un diplomat și lua curbele cu shift, dar care ne luase la autostop, am ajuns teferi în Gura Roșiei cam pe la 7 dimineața. Cum la ora aia treceau doar mașinile de teren ale RMGC-ului am zis să o luăm la pas (viteaza de mine a zis) și am tot urcat noi agale câteva ore bune până am făcut niște bășici în tălpi de toată frumusețea (că deh, adolescenta purta teneși, teneși+asfalt+drum lung= nu love).
Ne-am oprit pe dum la un bătrânel la poartă să cerem apă, iar bătrânelul ne-a povestit despre viața lui, despre munca lui și despre faptul că el nu are de gând să plece nicăieri din casa lui, indiferent cine ar vrea să-l dea afară.
Am ajuns într-un final la Tăul Brazilor, locul unde avea să se țină festivalul și unde niște voluntari demontau echipamentul pentru tiroliană deoarece femeia care le-a permis accesul pe terenul său se răzgândise. Păcat, aveam de gând să-mi înfrunt frica de apă și pe aia de înălțime și să mă dau și eu pe sfoaia aia peste lac, dar și mai păcat a fost de munca oamenilor care au venit acolo pe banii lor să facă un lucru frumos și au avut parte de așa atitudine ostilă. Am mai zăbovit o vreme pe malul lacului și am plecat apoi spre casa lu’ Nea’ Eugen (scriu Nea’ cu “N” mare pentru că e un om prea mare pentru un „n” mic) să ne punem corturile.
Nu-mi mai amintesc exact ce și cu cine am vorbit, am cunoscut enorm de mulți oameni frumoși. Cineva îmi arăta găurile din munți și-mi povestea că ele sunt de pe vremea când dacii exploatau aurul, dar o să revin cu o poveste separată despre asta. Unul din momentele care mi-a plăcut enorm a fost concertul Luna Amară. Știu, o să ziceți că-s ușor de impresionat, dar textele lor au reușit să se plieze așa de bine pe sufletul și gândurile mele încât m-am îndrăgostit pe loc. Îmi amintesc de intro-ul pe care l-a făcut Mihnea pentru “Albastru” zicând ceva “de bine” pentru poliția din Abrud care oprea mașinile ce veneau la festival și le spunea să se întoarcă din drum că nu-i nimic de văzut la Roșia Montană și nu-mi venea să cred că asemenea abuzuri se întâmplă atât de des, atât de aproape de noi și noi suntem atât de chiori.
După concert coborând noi agale spre casa lui Nea’ Eugen am dat peste o gașcă mare de oameni adunați în jurul unui tip cu o chitară chiar în piața satului. Veselie, cântece de munte, hai și noi la ei! Și ne-am dus și am socializat și am cântat cam până când a venit o dubiță de jandarmi peste noi să eliberăm piața că deranjăm liniștea și ordinea publică. Deranjăm pe moșu’! Spiritele au dat puțin în clocot pentru că nimeni nu prea avea chef să plece pe la corturi/case, dar am scăpat neîndubați, așa că am urmat un localnic pe o potecă de pe un deal până la un platou și am stat acolo până pe la un cinci dimineața. Când am coborât înapoi în piață pentru a pleca fiecare pe la culcușul lui, dubița de jandarmi era tot acolo, măcar de ar fi avut niște cafele, dar ei erau curioși de unde venim noi la ora aia. Deh, din pădure, ce? Nu se vede? Poate cineva din cei care o să dea cu ochii de textul ăsta își amintește cum îl cheama pe chitarist și pe nenea care ne-a ghidat spre platoul din munte (dacă-și amintește, poate-mi spune și mie).
Continuarea pe blogul meu
